micleuşanu m. / organismecanisme

...................................................................................


Ceasornicaru-şchiop-şi-pisica

Ceasornicaru-şchiop-şi-pisica, este numele unei doamne care locuieşte singură, în Braşov. Doamna Ceasornicaru-şchiop-şi-pisica are o fată de douazeci şi nouă de ani pe care o cheamă Vânzătorul-de-butoaie-şi-câinele-comprimat. Ea locuieşte împreună cu soţul ei, domnul Ploile-nu-se-mai-opresc şi fetiţa lor, Primăvara-este-atât-de-frumoasă-încât-mi-se-face-pielea-găină. Doamna Ceasornicaru-şchiop-şi-pisica lucrează la fabrica de ţesături. Singura ei prietenă este doamna Florile-sunt-atât-de-minunate-încât-merită-să-exişti.

Într-o dimineaţă, doamna Ceasornicaru-şchiop-şi-pisica a venit la lucru şi a întrebat: “A venit cumva doamna Florile-sunt-atât-de-frumoase-încât-merită-să-exişti sau n-a venit?”. Portarul, un bărbat zgribulit şi strivit de nefericire, a luat aer în piept şi i-a răspuns: “Mult stimată doamnă Ceasornicaru şi cum o mai fi acolo, că-mi ies din minţi nu alta... În fine, ţin să vă anunţ că doamna Florile-sunt şi aşa mai departe, a avut un accident de circulaţie şi din păcate, a murit...” Doamna Ceasornicaru-şchiop-şi-pisica a încremenit şi a scăpat florile pe care
le-a adus, fiindcă era ziua de naştere a doamnei Florile-sunt-atât-de-frumoase-încât-merită-să-exişti.


Doamna Pelin vrea să fie altfel

Doamna Pelin, spălătoreasa din cartierul Militari, se trezeşte de dimineaţă, intră în bucătăria îngustă, îşi face o cafea tare, se aşează la geamul prăfuit, se uită la blocurile cenuşii care acoperă orizontul de-a lungul şi de-a latul, îşi aprinde o ţigară şi începe să plângă. Îşi face apariţia Cel-care-poate-rezolva-orice-problemă-cât-ai-clipi-din-ochi.
“Ce faceţi, doamna Pelin, nu vă prea încadraţi în plăţi, sau poate vă nelinişteşte faptul că băiatul dumneavoastră mănâncă bătaie la pârnaie, sau poate aveţi o senzaţie nostalgică legată de fostul soţ, beţiv îndrăcit, sau poate vi se pare că 55 de ani e prea mult, sau poate vă doare inima prea tare în ultima vreme? Nu-i nimic, doamna Pelin, nu-i nimic, astea sunt nişte fleacuri...” Spunând aceste cuvinte, Cel-care-poate-rezolva-orice-problema-cât-ai-clipi-din-ochi, se dizolvă încet şi dispare ca fumul de la ţigara pe care doamna Pelin o scapă jos de uimire.

Doamna Pelin închide ochii strâns, se loveşte de câteva ori cu pumnul în cap. Deschide ochii, se uită pe geam, nici urmă de blocuri, se uită în jur, bucătăria uriaşă străluceşte, în casă se aud paşi... “Mamă, mamă (băiatul ei, cel care se presupunea că mânca bătaie la pârnaie), uite, bursa mea de studii la Praga, ce zici, n-am muncit degeaba. Apare soţul, înalt, bine făcut, fidel, tandru şi real sută la sută. Draga mea, ce zici de o vacanţă în doi la Dobrogea sau la Paris? Zâmbeşte cu dantura impecabilă. Femeia, se aşează în fotoliul de piele. Începe să plângă. Lacrimile, mari ca nişte mărgele, cad pe mătasea capotului cu păuni de lux. Îşi face apariţia Cel-care-poate-rezolva-orice-problema-cât-ai-clipi-din-ochi. “Vai de mine, ce faceţi doamna Pelin, nu mai aveţi pe ce cheltui banii, sau poate vă nelinişteşte faptul că băiatul dumneavoastră are mâine avion la Praga, sau poate aveţi o senzaţie neplăcută în legatură cu soţul care vă scoate din minţi la pat, sau poate vi se pare ca 35 de ani e prea mult, sau poate nu vă doare inima de loc?” Doamna Pelin începe să râdă isteric. Tot mai tare şi mai tare. Ceaşca de capucino cade pe covorul persan.


Voznesenskaia 6

Lângă toboganul verde în formă de cangur, a fost găsită o fetiţă acoperită cu un palton gri. Mai era acolo şi o rochie de mireasă, cu pete mari purpurii. Aveam nouă ani, atunci când am surprins o gloată uriaşă în curtea grădiniţei nr.4. Era dimineaţă, lumea se îmbulzea, câţiva miliţieni încercau să facă ordine, iar eu urmăream nedumerit isteria care se extindea ca o molimă. O femeie ţipa neîncetat, un bărbat în salopetă vişinie încerca s-o liniştească, o strângea în braţe, ea se zvârcolea şi îl scuipa. Lumea avea lacrimi în ochi. Un amic pe care l-am întâlnit mi-a arătat căsuţa de lângă toboganul verde. Acolo au găsit fetiţa. Era plină de tăieturi întunecate, avea o stea scrijelită pe frunte. Era multă lume, unii râdeau, alţii îşi făceau cruce. O femeie speriată a strigat: Scoateţi măştile! Un individ scund, îmbrăcat într-un halat roşu prăfuit, ne dădea târcoale, muşca din mintea noastră ca dintr-un măr stricat.

Bătrâna la care s-a adresat cu două zile în urmă l-a primit cu încredere, l-a servit cu ceai, i-a explicat cum stau lucrurile, iar la plecare i-a notat pe o chitanţă îngălbenită: Voznesenskaia 6, bloc B22, etajul 9, apartamentul 77, Cristina!



Blestem

Să putrezeşti în iad, mi-a spus ea şi m-a sărutat prelung pe gură...

Abia peste două luni, într-o zi, am simţit o căldură ciudată in gât, apoi au început să-mi ardă buzele... A durat aşa câteva zile, durerea s-a amplificat, mi-a apărut o rană sub nas, apoi peste încă o zi a început
sa-mi sângereze limba, în plina stradă am simţit gust de mucegai. Un domn înalt, îmbracat într-un palton cenusiu, s-a oprit în faţa mea şi m-a scuipat în faţă. O doamnă măruntă, îmbrăcată într-un pulover alb de lână, m-a îmbrâncit şi mi-a spus: «Ce faci băi, nu vezi pe unde mergi, dă-te-n morţii mă-tii de prost! De ce dracu te-ai mai născut dacă nu ştii să trăieşti?» Apoi, doamna mi-a tras o palmă şi eu m-am dezechilibrat. Bărbatul care m-a scuipat mi-a dat cu capul în gură... Am căzut pe spate, iar bărbatul mi-a tras un picior în cap şi a zbierat ca o fiară turbată: «Moooori, catâru' dracului, mooooooooooooori!» Am încercat să scap din prinsoarea doamnei în pulover alb, am început să urlu din răsputeri, dar cei doi aveau o forţă diabolică. Apoi am văzut cu coada ochiului un comisar gras, îmbrăcat în sacou argintiu. El s-a apropiat, a rânjit şi a strigat la bărbatul în palton: «Scoate-i maţele, îţi poruncesc! Hai, străpunge sectorul şi pregăteşte ofranda!» Atunci femeia în pulover alb a scos din poşetă un cuţit de aur lung şi îngust cu mâner îmbrăcat în blană roşie. Bărbatul în palton cenuşiu a luat cuţitul, iar eu, înainte de a mai scoate un urlet disperat, am simţit vârful rece înghimpându-mi pleoapa stângă. Lama îngustă mi-a străpuns capul ca un fulger şi eu am sucombat brusc... Peste puţin timp am intrat în putrefacţie, am putrezit încet, timp de câteva săptămâni, în plină stradă. Animalele s-au înfruptat din mine, retrăgându-se apoi prin gangurile întunecate şi murind în chinuri groaznice, iar eu am zăcut lângă bordură plin de viermi până în toamnă, când un domn scund cu barbă roşcată, împingând în faţa lui un cărucior cu frunze uscate, s-a oprit lângă mine...
S-a aplecat peste rămăşiţele mele şi a început să cânte cu ochii înlăcrimaţi:

Vai de mine, frunză neagră, vaaaai....
Unde-i calul tău ce te-a purtat
Din sat în sat...
La moară numai vântul ştie
La coasă numai moartea vie
Şi baba, fără îndoială, păzeşte colacii.



Abator

N-am reuşit să adorm. Era trei. M-am ridicat din pat şi am ameţit. Era prea cald. Am intrat în bucătărie şi am verificat placa de lângă transformator. Segmentul de acumulare era rece ca gheaţa, dar nu mai vibra. Mi-am turnat o cană cu lapte şi m-am întors în dormitor. Atunci am simţit mirosul de sânge. A apărut pe neaşteptate, m-a izbit ca un ciocan roşu de carne. Geamul era întredeschis, am început să caut sursa acelui parfum înfricoşător, am rătăcit printre bucăţile de noapte împrăştiate în dormitor, iar în momentul în care Maria s-a răsucit în pat, m-am aplecat deasupra ei şi am tresărit. O pată imensă de sânge se întindea pe cearşaf, lângă ea. Am înlemnit, fiindcă de undeva de departe s-a auzit un muget prelung şi chinuitor, de parcă un măcelar orb, răsucea cuţitul în inima vietăţii osândite.
Am aprins lumina, inima îmi sărea din piept. N-am reuşit s-o trezesc pe Maria, n-am reuşit nimic... Am surprins îngrozit letargia ei, tentativa de-a ieşi din capcana unui vis defectuos. Avea unghiile întunecate, pleoapele copleşite de un profund înec în sine, iar buzele păreau îngheţate... Am încercat să sun, telefonul nu mergea, am dat cu el de perete. Am bandajat-o după cum ştiam, am luat-o în braţe şi am coborât. Afară nu era nimeni, nici măcar o stafie, nici măcar un somnambul. Doar câteva lumini şterse. Maria părea foarte grea, atât de slabă şi atât de grea... Sângele şiroia în continuare, îl simţeam pe corp, cald... Mi-am imaginat un prunc de plumb în pantecele ei, totul s-a întunecat în faţa ochilor. Am căzut... Când m-am trezit, eram în pat. Maria dormea lângă mine. M-am ridicat, afară se lumina. M-am aşezat la masa de scris şi am încercat să recapitulez, dar am văzut într-un colţ telefonul distrus... Cineva a bătut la uşă... Mâinile îmi tremurau, m-am ridicat de la masă, am traversat camera şi m-am oprit în faţa uşii. Ştiam cine e. Am deschis încet. Măcelarul scrijelea pragul cu un baston îngust de nichel. Şi-a şters fruntea cu mănuşa de cauciuc şi mi-a spus că vietatea osândită aşteaptă... I-am transmis plicul şi măcelarul a plecat, lăsând în urma sa câteva picături de sânge.


Renata

Domnişoara Lidia se plimbă. Un domn gârbov trece pe lângă ea, îi zâmbeşte, n-are dinţi. Lidia tresare. Pe partea cealaltă, lângă vitrina cu antichităţi, o vede pe Renata, prietena ei cea mai bună, care s-a spânzurat anul trecut. Lidia traversează strada, se clatină, se uită prin părţi. Un autobuz alb, plin cu copii trece ca un perete nesfârşit, lasă o dâră de fum negru. Domnul gârbov urcă scările, se apropie de uşa întredeschisă. Ciocăneşte uşor. Intră. Lângă geam, într-un fotoliu de piele galbenă, doarme o femeie foarte slabă, cu buzele vinete şi părul cenuşiu, strălucitor... Domnul gârbov zâmbeşte. Se întoarce pe dos şi intră în somnul femeii. Animalul indefinit respiră greoi. Domnul gârbov rânjeşte cu dinţii de lapte. Copiii coboară din autobuz, se îmbulzesc şi râd. Se blochează circulaţia. Femeia din fotoliu nu se mai trezeşte. Un câine uriaş cu cap de bătrână o priveşte îndelung. Se întoarce către uşă. Specialistul se întoarce acasă. Mâinile îi tremură...



Branhimera

Maftei a găsit Branhimera într-o vară, în urma accidentului cu obuzul din flori. El încerca să-şi găsească trupul cu privirea şi dintr-o dată, o vede... Branhimera nu s-a lăsat atinsă, a fugit ca o jivină goală şi s-a ascuns în pădure, nu departe de trupul cu schija aspră. Era o Branhimeră din flori, ca obuzul, dar era moale şi nu sărea în aer... Semăna cu un copil expirat, era un fel de inimă dezgolită... Avea glezne imposibile şi de fiecare dată şi le frângea, din neatenţie probabil sau din incapacitatea de-a traversa mlaştina cu sat scufundat. Mai demult, Batrânul Colivar i-a spus lui Maftei că Branhimera se va naşte din sângele lui, împrăştiat lângă pădure. Maftei a încercat să-şi stingă dorul în fântână, dar graurul era acolo, îi zâmbea din vârful răstignirii ca un martor de smoală. Maftei s-a ferit de ochii lui, a plâns şi a plecat cu dorul nestins. Iubita lui, nevasta altuia îl aştepta în pădure. Au fugit în pădure, au tot fugit până când au dat de florile care aşteptau sângele. Branhimera îi aştepta ascunsă în sine, nu departe de trupul de fier. Plângea şi netezea vertebrele obuzului somnoros. Era un joc prea complicat, un sistem tragic de descompunere imediată a lucrurilor. Branhimera ţipa şi se agoniza ca o pierdere de minte, încerca să-i alunge, dar vara era prea crudă... Maftei a murit toată vara, împreună cu femeia ce purta plodu’ altuia. Mâinile lor şi astăzi se mai ţin, lângă o scorbură de vulpe surdă.


Taica Toader

Într-o dimineaţă ceţoasă de vară taica Toader s-a aruncat de la balconul apartamentului său cu două camere de la etajul zece dar exact în momentul în care a sărit peste margine şi-a dat seama că se putea altfel era bărbat totuşi putea depaşi orice greutăţi orice decepţii putea depăşi cumva faptul că cei doi copii ai săi aveau mormintele proaspete iar soţia lui internată la ospiciu ce să mai vorbim şi taica Toader sărmanu, singur şi bătrân cu pensie de câine n-a mai rezistat şi s-a aruncat peste margine plângea şi cădea de sus şi se gândea în sinea lui că nu trebuia că Dumnezeu o să-l pedepsească şi că e mare păcat iar oamenii o să vorbească despre el ca despre un biet osândit mai bine nu se arunca mai bine aştepta mila şi mântuirea Domnului de ce s-a aruncat şi taica plângea şi striga de ce te-ai aruncat de ce n-ai stat şi te-ai gândit mai bine de ce n-ai cântărit om bătrân şi nevrednic ce eşti aşa striga taica Toader în timp ce cădea de la etajul zece iar la un moment dat un fluture mare şi colorat auzi strigătul lui şi se apropie în zbor de el şi taica Toader îl întrebă pe fluture spune-mi dragul meu fluture ce să fac mai am câteva clipe de trăit şi tare-mi pare rău pentru că n-am făcut bine şi nu trebuia să fac asta nu trebuia să mă arunc dar e prea târziu Doamne Dumnezeule nu te întoarce de la mine şi iartă-mă iartă-mă iar fluturele dădea din aripi şi-l asculta spune-mi fluture că tu eşti făptura Domnului spune-mi ce să fac şi atunci fluturele îi vorbi lui taica Toader măi omule nu ştiu ce să-ţi spun dar înţeleg durerea ta şi decât să-ţi dau un sfat sau să-ţi spun că totul o să fie bine mai bine te ajut aşa cum pot şi cad eu în locul tău iar tu întoarce-te acasă şi nu mai călca greşit şi atunci taica Toader se opri din cădere dădu din aripi şi se întoarse înapoi acasă la etajul zece în apartamentul lui cu două camere iar fluturele căzu secerat şi peste câteva minute, lumea se adună în jurul lui speriată uitaţi-vă taica Toader s-a aruncat taica Toader s-a zdrobit ce nenorocire veniţi oameni buni veniţi mai repede...



Transfuzie

...am hotărât să recurg la această metodă mai demult, când deznădejdea mi se opri undeva în gâtlej, ca o inflamaţie uriaşă. Ştiam, eram convins, aveam nevoie cât mai urgent de o intervenţie chirurgicală, dar Specialistul refuza cu indignare să-şi îmbrace mănuşile de cauciuc. Am înţeles atunci că nu voi avea parte de incizia mult aşteptată şi m-am hotărât… Mi-am luat inima în dinţi şi am recurs la ultima metodă. Mi-am făcut transfuzie de sine. Am găsit două ace lungi, ca două aşchii înfiorător de ascuţite. Le-am unit printr-un tub elastic şi transparent, apoi am ieşit în afara oraşului. Am ajuns în câmp, pe-o arătură uitată. Un ac mi l-am înfipt în inimă, calculând distanţa şi spaţiile intercostale, în aşa fel încât am simţit vârful acului pătrunzând în aortă. Celălalt ac, l-am înfipt în pământ, iar apoi am urmărit tubul transparent, prin care se revărsa spumegând deznădejdea mea. Dorurile şi durerile mele se prelingeau clocotitoare, pătrunzând în carnea pământului însetat. Am căzut, simţind spre dimineaţă împăcarea şi liniştea pământului ce urca prin tubul transparent, iar apoi, într-un revărsat de zori, adunând bruma printre degetele de la picioare, am plecat acasă cu inima plină de pământ, cu seminţe de linişte încolţite în aortă.



Şarpele

Noroiul e mare şi Arina s-a împotmolit. Picioarele subţiri au încetat s-o mai asculte şi fetiţa s-a împiedicat. A căzut şi a început să plângă. Rochiţa albastră cu flori albe s-a acoperit cu pete cenuşii şi Arina a încercat să se ridice, afundând mâinele în noroiul rece. A simţit un fior. Şi-a tăiat degetele într-un ciob de sticlă, undeva adânc, sub stratul urâcios de mâzgă. Fetiţa şi-a şters lacrimile cu mâna sângerândă, murdărindu-şi obrajii şi buzele, iar când a încercat să păşească, a simţit cum una din cizmuliţele ei roşii a rămas sub stratul de noroi, ea păşind din inerţie cu ciorapul alb în masa plumburie. Celălalt picior a alunecat şi micuţa a căzut din nou, neîndemânatic. A suspinat necăjită şi a strigat: «Mamaaa!» Lacrimile îi şiroiau, înnegrindu-se şi picurând pe rochiţa murdară. La un moment dat, fetiţa a simţit ceva rece, ca un şarpe care a atins-o, apoi s-a încolăcit brusc în jurul gleznei. Apoi, şarpele a cuprins-o de mijloc şi în sfârşit, i-a înlănţuit gâtul fragil, strângându-se în jurul lui ca un inel de fier. Era un şarpe cenuşiu, la fel ca noroiul. Şi-a apropiat botul umed de urechea fetiţei şi i-a şoptit, privind-o fix, cu pupilele tulbure:
- Eu sunt ceea ce simţi, ceea ce vezi. Eu sunt deznădejdea ta, frica şi durerea. Am apărut din lacrimile, sângele şi noroiul în care zaci. Izvorăsc din neputinţa ta, iar tu vei sfârşi în neputinţă. Nimeni şi niciodată nu va auzi strigătul tău, nimeni nu va auzi glăsciorul tău stins, nimeni n-o să-ţi dea o mână de ajutor şi vei rămâne aici, pentru totdeauna, stinsă şi rece ca piatra!
Fetiţa stătea încremenită, cu ochii scăldaţi în lacrimi, iar când şarpele a tăcut, ea şi-a luat inima-n dinţi, a suspinat prelung şi a spus cu o voce speriată, semişoptită:
- Nu mi-i frică de tine, şarpe rău! Nu mi-i frică... Eu mă voi ridica din noroi şi voi pleca acasă, la mama, iar tu, fereşte-te de îngeraşul meu păzitor! Pleacă, pleacă...
Fetiţa s-a oprit brusc şi s-a uitat în jur tremurând. Şarpele nu mai era. Câteva clipe, ea a stat nemişcată, iar apoi s-a ridicat încet şi a păşit spre uscat, lăsând în urmă cizmuliţa roşie.


Încetinitorul

Am luat somnifere până dimineaţa, am tot luat, până mi-a venit să urlu... M-am plimbat prin sufragerie, am scăpat cana cu lapte, am urmărit cum cade, am admirat-o din toate unghiurile, am analizat locul unde credeam că va atinge gresia, mi-am imaginat că va cădea în toartă, dar n-a fost sa fie aşa. A căzut cu gura în jos, s-a spart, iar laptele s-a prelins înspumat, în sus, de-a lungul peretelui, spre tavan. Am făcut flotările de dimineaţă, varianta obligatorie, cu piatra nevoilor în spate. Am speriat oglinda, am pregătit ceaiul, iar apoi am savurat (cu încetinitorul) portocala încinsă ce se rostogolea peste blocuri. Încetinitorul meu, un model mai vechi, KS/301, conţine eter. Când îl injectez, încep să văd, să simt şi să realizez cu întârziere, dar în acelaşi timp, încep să îmbătrânesc progresiv. Damian mi-a propus un accelerator RT/4 care presupune o percepţie transcedentală nemaipomenită şi în acelaşi timp o încetinire a îmbătrânirii. Dar am ales încetinitorul, fiindcă transcendenţa autentică se ascunde în îmbătrânire, iar putrefacţia este fără îndoială, cea mai adevărată transcendenţă. Putrefacţia domnilor... Nu gândirea, nu analiza balistică a cănii cu lapte, nu ştiinţa, ci anume putrefacţia avansată a creierului.



Galina

Galina zboară de la etaj, rochia ei flutură în vânt ca un steag albastru, lacrimile i se preling şi dispar, se împrăştie în urma ei, părul tremură ca un foc, iar Galina cântă:

Şi a fost
Şi a fost
Atât de frumos
Atât de frumos



Plodracu

Ieri au adus fata. Era atât de albă, încât am scăpat bisturiul... Îmi era foarte greu să aplic incizia. Îmi părea o blasfemie, această infiltrare în toracele unei femei atât de frumoase. Nu mi-am dat seama câţi ani avea... Paisprezece, douăzeci şi opt, două sute şaizeci, o mie... N-am studiat fişa, am ignorat totul, am vrut să-mi găsesc altă slujbă. Crescător de râme... Doar nu poţi cunoaşte vârsta unei femei care şi-a scăpat anii în chiuvetă. Măcar o dată, orice femeie se trezeşte plângând în baie, în faţa oglinzii şi a celor trei periuţe de dinţi, dintre care una străină, neagră si uzată. Atunci, femeia îşi scapă anii în chiuvetă. Dar să nu ne abatem. Fierea fetei era muşcată. N-am rezistat si am gustat un fragment, poate mai mult... Era dulce, credeţi-mă! Clavicula stângă era foarte subţire, proeminentă şi imposibil de fragilă. Nici urmă de inimă... Plămânii plini cu noroi, nişte râme, o crisalidă strivită, dar cel mai înfricoşător... Uterul, sfâşiat. Probabil, din cauza plodului cu coarne, care s-a zvârcolit să iasă. Mihai, asistentul meu, a început să urle: „Prindeţi-l, prindeţi-l... Plodracu a venit pe lume!” Apoi a început să râdă ca un dement, încântat de gluma sinistră. A râs vreme de câteva ore. Nu s-a putut opri. A căzut jos, se sufoca şi râdea convulsiv, fără încetare, iar ochii lui mă implorau: „Ajuta-mă, pentru numele lui Dumnezeu!” N-am reuşit să fac nimic, absolut nimic...


Fabrica de la marginea oraşului

Am fost acolo de mai multe ori. Nu ştiu ce anume m-a atras, nu-mi dau seama. E un loc unde te îndrepţi când vrei să uiţi sau să-ţi aminteşti, ca un cimitir unde nostalgiile capătă o nuanţă aparte, renasc din amorţirea lor urbană. Pare să fie o fabrică abandonată, un depozit uriaş de vid. Într-un fel, seamănă cu o gară unde zac trenuri pustii, adormite în paragină. Un loc la marginea oraşului, stiţi voi, la marginea percepţiei... Îmi plac locurile de la marginea oraşului, dar mai ales lucrurile de la marginea percepţiei. Credeţi-mă, am hoinărit mult prin coridoarele fabricii fantomatice, m-am plimbat fără rost m-am uitat în gol. Nu-i nimic mai important decât să te uiti in gol, probabil. De câteva ori am surprins nişte zgomote acolo, am simţit miros de nelinişte şi întuneric. Ştiţi, există mirosuri care la prima vedere n-au nici o legatură cu locul unde le simţi, cum ar fi spre exemplu mirosul de primăvară într-un spital sau mirosul de tămâie într-o maternitate. Am auzit zgomot de şenile, scrâşnet de fiare contorsionate, lovituri de ciocan... Am auzit suspine înfundate, bolborosiri de gâtlej sfârtecat… Am auzit multe zgomote, le-am auzit aproape, dar n-am văzut nimic. Unii le-ar clasifica drept halucinaţii. N-au decât. Oricum, zgomotele erau mai mult decât prezente, iar mirosurile erau copleşitoare, un amalgam înfiorator de sânge, lapte, miere cu noroi, miros de prunci abandonaţi, miros de rugină şi măruntaie, miros de cantonier descompus. Dar de văzut, n-am văzut nimic. A fost mai convingător aşa. În sfârşit, părerea mea este că fabrica abandonată este, cum să vă spun, un loc la limita înţelegerii, o pată oarbă sau poate o întruchipare a tuturor aspectelor ingrijorătoare din această lume. În fond, nu-i nici o fabrică acolo, e doar un loc esenţial, un punct de pornire pentru unii sau loc de sosire pentru alţii, atâta tot, simplu ca bună ziua.



Premoniţie


….câteva sute de cadavre înşirate în partea stângă, până aproape de supermarket. Alte câteva sute împrăştiate haotic până aproape de circ. În faţă, printre ruine, zeci de automobile în flăcări şi vreo trei autobuze răsturnate, pline cu cadavre carbonizate. Am făcut câţiva paşi, m-am oprit, în faţa mea un cadavru desfigurat de femeie. Are măruntaiele împrăştiate în jurul ei, o rochie verde, aşa cred... Am călcat într-o baltă negricioasă de sânge închegat. Sânge peste tot. Da, mi-am spus, se vede că sunt anumite probleme aici, s-a întâmplat ceva, s-a întâmplat, cine ştie, sau poate… Ce poate? Ce poate? Nu ştiu ce poate şi ce nu poate? De unde să ştiu eu ce nu poate? Bun, zic eu, iar acum ce-i de facut? Ce pot face? Tremur, încerc să mă stăpânesc. Închid ochii strâns, mă apuc cu mâinile de cap, deschid gura cât pot şi încep să urlu. Urlu... Aaaaaaaaaaaaaa... Aaaaaaaaaaaaaaaaaaa... Mamaaa... Maaaaaaaaaaaamaaaaaaaaaaaaaaaaaaa... Mă opresc brusc, deschid ochii, lacrimile îmi îngreunează vederea. Îmi curge nasul, mă şterg cu dosul palmei, tremur. Văd mai bine, în jur nici urmă de cadavre. Lume multă, zgomot, maşini, glasuri, blocuri albe, verdeaţă. Într-o parte câţiva copii se uită la mine cu gurile căscate. Unii trecători întorc privirile spre mine, au feţe dezgustate. Circul e în dreapta, rând nu prea mare la case, un afiş uriaş cu tigri... Supermarket-ul în stânga, îmbulzeala la cărucioarele pentru cumpărături, femei agitate, bărbati parcând maşinile, copii neascultatori. Fac vreo doi paşi stupefiat. Scutur din cap, încerc să zâmbesc, probabil am gura strâmbă. Mă opresc mai mult decât confuzionat. Se aude un zgomot înfundat, frecvenţe joase, de undeva de departe. Simt în burtă frecvenţele, am o stare de vomă. Zgomotul creşte, se apropie. Tot mai puternic şi aproape insuportabil. Mă uit in sus, e ceva acolo. Ceva cenuşiu, un corp alungit şi întunecat, vuieşte. Un avion imens, apoi încă unul. Nişte obiecte mici se desprind de sub avion şi cad câte zece, câte zece, cad în şiruri. Spre noi. Îmi amorţeşte faţa, îmi amorţeşte limba, îmi amorţeşte mintea. În faţa mea o femeie în rochie verde se uită la mine, apoi brusc în sus şi iarăşi la mine. Are faţa crispată şi albă. Oamenii se uită în sus, unii scapă sacoşele pline cu fructe şi încep să fugă haotic. Florile şi frunzele decorative de pe rochia verde încep să se răsucească şi să se întindă ca iedera. Femeia mă priveşte absentă. Eu strâng din dinţi, închid ochii, mă apuc de cap, mai încerc, cine ştie... Urlu, urlu cât pot. Nu ţine.



Catinca

Aveau două liste. Bărbatul avea lista cu nume de fetiţe. Femeia, lista cu nume de băieţi. Părerile erau multe, gusturile contradictorii, disputele nesfârşite. Oriunde se aflau, la cumpărături, în vizită, la plimbare sau acasă, “oscilaţiile” nu se mai terminau.
- Dacă va fi băiat, va fi Andrei. Andrei şi gata.
- De ce mă rog Andrei? Ţi s-a pus pata pe Andrei şi nu mai vezi în jurul tău nimic. În afară de asta, mi se pare o variantă fără prea multă personalitate...
- Hai că-i bună. Personalitate…
- Da, să ştii… De exemplu, Ştefan e altceva.
- Nu, nu, te rog, lasă… Ştii bine că Ştefan îmi aminteşte de Ştefan... Ştii tu cine. Nu sunt de acord.
- Şi dacă va fi fată?
- Eu zic, să fie Raluca.
- Ce? Nici să n-aud. Raluca, năluca... Mai lasă-mă dragul meu. Cel mai potrivit, cred… Ba nu, sunt convinsă... Oana sau Luana.
- De ce nu Ana? E mai sincer şi mai frumos. Nu crezi?
- Mă rog, poate, dar ce părere ai despre Ilinca?
- Nu, nu, nici într-un caz! Am dat-o în bară, odată… Cu una, Ilinca. Era al dracului de perversă, în contrast cu numele delicat. Poate Cornelia?
- Cam sec…
- Sec? Ţie totul ţi se pare sec, de când cu plodul...
Viitorii părinţi se plimbau prin parc, gesticulând înflăcăraţi, până când, la un moment dat, din partea opusă, o doamnă tristă, care păşea molcom… Era pământie şi măruntă. Venea, venea... Iar, în momentul în care a trecut pe lânga ei, a spus cu o voce rece, învelită parcă într-un strat de frunze umede, undeva adânc, printre rădăcini şi vreascuri…
- Raluca, Oana, Ştefan.. Dar v-aţi gândit, ce nume să-i puneţi dacă se va naşte mort?
Şi a plecat. S-a pierdut încet, încet... Cuplul s-a oprit, împreună cu inimile lor, împreună cu răsuflarea... Au tăcut... Apoi au mers în linişte, învăluiţi într-o sumbră superstiţie. N-au mai vorbit despre nume. Şi-au revenit numai după apariţia copilului, o fetiţă ca o bombonică, pe care au numit-o Catinca.



Urechelniţa

Ieri noaptea urechelniţa viselor mi-a pătruns în ureche din nou. Mi-a mistuit creierul, iar în golul ce rămase, în întunericul sferic din craniul meu, a împletit un vis, o plasă dintr-un fir subţire, tremurător... Am visat-o pe Maria, sub capacul greu, împânzit de galeriile carilor. Era în rochia ei preferată, indigo cu flori galbene, un fel de mov înveninat. Râmele îndrăgostite şi oarbe, ascultau povestea ei despre neîmplinire. M-am trezit, am deschis ochii. Două fascicule de lumină au pătruns în pustiul sferic al minţii mele şi plasa împletită de către urechelniţă s-a aprins. Sfârâia şi se topea fumegând, iar urechelniţa s-a speriat şi a ieşit din urechea mea. A sărit jos şi a dispărut printre scândurile podelei şubrede. Aş fi putut s-o prind, s-o zdrobesc, dar ţineam la ea, mă obişnisem cu singurătatea pe care mi-o mângâia această urechelniţă a viselor. Nu se ascundea tot timpul. Numai dimineaţa, când lumina pătrundea în cuibul ei din capul meu, carbonizând păienjenişul zămislit în toiul nopţii, urechelniţa fugea şi se ascundea, dar se întorcea repede din ascunzătoare şi aproape toată ziua se plimba în voie prin casă.
În fiecare zi aveam musafiri, rude, prieteni, străini şi tare-mi era frică pentru urechelniţa mea. În orice clipă, cineva putea s-o strivească, dar ca prin minune, nu se întâmpla niciodată. Urechelniţa se plimba neînfricată printre ei, ocolindu-i, presimţind cine şi unde va călca, iar eu, resemnat, ascultam consolările mulţimii. Aveam impresia că ieşeam din timp, împreună cu urechelniţa invincibilă, dar astăzi, totul s-a spulberat…
Nu ştiu, spre fericirea sau nenorocirea mea, când au sosit musafirii, printre prieteni şi străini, am remarcat o femeie, o intrusă, care după atâta timp de hibernare meditativă, m-a făcut să tresar fascinat. N-o cunoşteam. Avea ochii negri, iar buzele aproape albe. Urechelniţa se plimba prin locuinţa mea, ocolind mulţimea, ca întotdeauna, dar atunci când străina s-a îndreptat către mine, un singur pas a făcut şi urechelniţa mea a dispărut sub talpa ei. A strivit-o. A omorat-o fără să-şi dea seama, privindu-mă drept în ochi, pierdută… S-a apropiat şi mi-a întins mâna subţire. Am auzit primele ei cuvinte, calde, ca un chihlimbar… “Condoleanţele mele!” Apoi străina mi-a spus cu o voce schimbată, şoptită: “Eu sunt Maria. Dar sincer, îmi pare rău pentru coincidenţă şi sper să nu te întristeze prea mult.”



Vase comunicante

Aseară am adormit în sufragerie. Un somn fără de salvare m-a cuprins, m-a învăluit ca o meduză caldă, ca o fatalitate necesară. M-am trezit balansând pe marginea îngustă a unui acvariu imens. Frica şi deznădejdea îmi dădeau târcoale ca nişte umbre, umede şi reci. În cele din urmă, m-am dezechilibrat şi am căzut în acvariu, dar acolo nu era apă, era o spumă vâscoasă şi semitransparentă, un fel de fiertură de suflete. Am observat lingura de aur a uriaşului care agita fiertura. Am înotat spre adâncuri şi am găsit o ieşire, un fel de conductă către Dincolo. M-am strecurat în acel tub îngust, acolo spuma clocotea, era roşie, avea gust de sânge. Am înotat înfricoşat, cu branhiile aproape răsfierte şi am ajuns într-un alt acvariu, mi-am dat seama că erau nişte vase comunicante. Acest vas era plin cu lapte. Am înotat până când mi-am dat seama că mă dizolv încetul cu încetul, îmi pierd conturul, mă diluez ca o picătură de fum. Am ajuns la peretele vasului, era moale si alb. Eram într-un sân de mamă, eram pe cale, am fost absorbit de pruncul nesăţios şi am ajuns în gura lui. M-am aciuat după gingiile lui moi, am încercat să strig, să-l implor să nu mă înghită, să mă lase în viaţă. Apoi m-a cuprins deznădejdea, aproape că nu mai eram... M-a înghiţit, iar eu m-am rostogolit prin esofagul lui, printre fragmentele coagulate ale vieţii altcuiva, am căzut dintr-un sertar al durerii în altul. Am devenit sânge din sângele lui, am ajuns în inima plodului revelativ. Eram sângele îndurerat al lumii. Un dor tulburător m-a cuprins şi am început să mă coagulez. Apoi m-am trezit brusc. Aveam limba îmbălsămată. Zăceam în sufragerie, într-o baltă de sânge, printre cioburi de sticlă şi zeci de scrisori.

Am renăscut încet, totul s-a cicatrizat. Peste treizeci de ani, am ridicat prima scrisoare şi am citit:

De ani de zile mă dizolv, ca un somnifer sub cerul gurii Domnului. Mă răsucesc într-o intensă şi mistuitoare tentativă de a mă strecura din cochilia Capului universal, dar mă trezesc de fiecare dată, cu inima vândută unui Negustor letargic, într-un târg infinit. Mă trezesc imobilizat sub capacul unui generator preorgastic. Sunt captiv într-o fabrică de ţesut nesfârşire. Mai devreme sau mai târziu, voi fi expulzat ca un deşeu. Nu-mi rămâne decât să mă dizolv în continuare, să ies din mine precum un melc abstract, să mă furişez fluid, iar Negustorului să-i las doar învelişul-fosilă. Să-i las şi carnea, iar tu s-o cumperi într-o sâmbătă, s-o tranşezi îndurerată, s-o priveşti cu deşertăciune în ochii secătuiţi de atâta plâns...



Amorţeala prevestitoare

Azi dimineaţă am găsit în chiuvetă un sân. Vreo zece minute am stat zăpăcit, căci nu eram în stare să pătrund sensul lucrurilor. Nu era un sân extirpat, era o sferă vie, puţin pleoştită şi tremurătoare. Mă ducea cu gândul la o jivină metachimică, ermetică... Era un sân cald, avea cea mai sublimă aură şi cea mai specială nuanţă, cu sfârcul intangibil, diafan, ca o amintire despre dulceaţa de zmeură din copilărie. Un miros palpitant de lapte şi letargie prenatală învăluia sânul, iar atunci când mi-am apropiat urechea de el, am auzit bătăile inimii... Am înţeles că era sânul stâng. Privind îndelung forma lui de mercur viu, cu zvâcniri abia perceptibile, am simţit un fel de tihnă ce-mi năvăli în sânge. Am zâmbit descumpănit, fiindcă acea sferă vie îmi aminti de celebrele sfere lustruite până la imposibil. Mai rămânea să găsesc o coloană vertebrală infinită, în cadă, ca toate lucrurile să capete sens. Când am încercat să scot sânul din chiuvetă, el începu să tremure ca o vietate agonizată. O picătură de lapte se prelinse în palmele mele şi atunci, am simţit amorţeala prevestitoare... Aşa avea să înceapă visul meu despre săbiile murdare de lapte şi pruncii cu buzele pline de sânge...



Autobuzul argintiu

Nu ştiu ce să cred despre paznicul de noapte de la Complexul Sigilat, dar într-o noapte, când l-am întrebat despre containerul nr.7, mi-a spus următoarele:
Containerul nr.7 se împarte în patru parţi. Şi capul omului se împarte în patru părţi. Emisfera de sus, emisfera de jos, emisfera dreaptă şi emisfera stângă. Fiecare emisferă se mai împarte în trei parţi. Eu, din pacate, n-am decât o singură emisferă şi mai mult decât atât, emisfera mea conţine o broască ţestoasă pe care o cheamă Anca. Pentru a risipi temerile şi îndoiala ta, îţi voi povesti totul de la bun început, din perioada în care l-am cunoscut pe Dumnezeu. Spre sfârşitul războiului, în vara anului 1944, eu aveam o crescătorie de şerpi, nu departe de Berlin, în satucul Kreutze. În acea vreme, aveam un frate geaman, debil, pe care l-am trimis la război, astfel încât îmi permiteam să îngrijesc şerpii. Nu departe de crescătoria mea era o grădiniţă de copii. Într-o noapte, unul dintre şerpii mei preferaţi, vipera Irina, m-a trezit şi mi-a spus. “Ascultă!” Am stat aşa, în capul oaselor şi am ascultat toata noaptea, dar n-am auzit nimic. Spre dimineaţă, am adormit, dar vipera m-a trezit din nou şi mi-a spus: “Ascultă!” În acel moment am auzit un fluierat prelung şi strident, care s-a încheiat cu o bubuitură infernală. Crescătoria s-a cutremurat din temelie, eu am sărit ca ars, am ieşit afară şi am văzut în locul grădiniţei de copii o imensă groapă neagră din care ieşeau limbi de foc şi fum negru. Am ieşit în stradă, am vrut sa fug într-acolo, dar în momentul următor, lângă mine s-a oprit un autobuz argintiu din care a ieşit un general, înalt şi frumos ca un zeu. Generalul mi-a întins mâna şi s-a prezentat: “Vladimir, generalul blajin”. Din autobuz a mai ieşit o doamnă îmbrăcată într-o blană de urs şi un bătrânel încovoiat şi tăcut. Eu stăteam încremenit. Nu eram în stare să scot o vorbă. Doamna mi-a întins mâna şi s-a prezentat: “Elena, stăpâna universului vizibil”. Apoi, mi-a întins mâna bătrânelul încovoiat şi tăcut. Pentru că era tăcut, el n-a spus nimic. S-a uitat la mine cu tristeţe, iar eu am simţit cum se conturează cuvintele lui în capul meu. “Eu sunt, ştii tu cine sunt. Am venit să-ţi spun că nimic nu-i ceea ce pare a fi. Absolut nimic nu-i ceea ce pare a fi. Nici eu nu sunt ceea ce par a fi. În fine. Nu mai suferi ca un câine, ţine broasca asta ţestoasă. De azi înainte este broasca ta. Pe ea se ţine întreaga lume. Noi am greşit pe undeva şi îţi transmitem broasca. Ai grijă de ea!” Apoi, bătrânelul, generalul blajin şi Elena au urcat în autobuzul argintiu şi au plecat. Am rămas cu broasca. Au trecut mulţi ani de atunci...


Îngerul morţii şi programatorul Norman

Despre întâlnirea cu Îngerul morţii, ne povesteşte programatorul de origine poloneză, Norman: “Duminica trecută, domnul director m-a sunat şi m-a prevenit că luni mă va suna din nou. Asta mi s-a părut extrem de ciudat. Am înţeles că luni trebuie să stau acasă şi să aştept telefonul domnului director. Luni, am stat toată ziua acasă cu telefonul în braţe, dar domnul director n-a binevoit să mă sune. Marţi, când am ajuns la serviciu, domnul director m-a chemat la el în cabinet şi mi-a spus următoarele: “Eşti concediat, pentru că ai lipsit ieri de la serviciu. Ce mai aştepţi? Afară!” Am zâmbit nedumerit, am încercat să reproşez, dar domnul director era de neînduplecat. Eram ameţit, stupefiat, iar când am deschis uşa să ies, am auzit o voce cristalină. “Am glumit Norman.. Hai nu le lua şi tu pe toate în serios. Vezi că avem multă treabă.” M-am întors. Domnul director îmi zâmbea mieros. Am izbucnit în râs, am început să bat din palme. “Vai, domnule director, cât suspans. He, he... Ce spontaneitate.” Dar brusc, domnul director a început să urle la mine cu o mutră vânătă de furie. “Care suspans, dobitocule. Nu ţi-e clar, eşti concediat! Asta nu-i suspans. Asta înseamnă ca trebuie să te cari la dracu! Ai înteles nuanţa, fraiere?” Am simţit un nod în gât, am dat să ies în grabă, dar am auzit vocea: “Gata, gata... Hai că te-am speriat de-a binelea. Iartă-mă te rog!“ M-am întors. Directorul avea o faţă vinovată, un surâs descumpănit... M-am uitat prin părţi, îmi era frică şi nu mai ştiam ce să cred. “Domnule director, am încercat să întrerup liniştea. Nu înţeleg ce... ” “Băăăăăăăi, a urlat directorul negru de mânie. Morţii mătii de porc idiot! Băăăăăi, te omor! Nu înţelegi, te fac praf, animal puturos ce eşti! Nu întelegi, băi prostule... Ieşi afară că vin cu ţiganii la tine şi-ţi iau gâtul! Vin cu săbiile băi! Îţi scot maţele, fiu de porc ce eşti... Vin cu măcelarii!” M-am împiedicat, am căzut jos. Directorul m-a lovit cu piciorul în faţă. M-am ridicat străfulgerat de durere şi am luat-o la fugă. În spatele meu, vocea directorului: “Stai, Norman. Stai, dragul meu. Tu chiar ai crezut toate glumele astea... Fii serios Norman, doar nu crezi că vreau să te dau afară... Iartă-mă, Norman, mi-am ieşit şi eu din fire puţin, hai, lasă, nu mai fi şi tu atât de sensibil...” Când, m-am întors, am văzut vreo zece ţigani îndesaţi, tunşi scurt, cu gâturile groase şi scurte, îmbrăcaţi în geci de piele şi cu săbii strălucitoare în mâinile vânjoase. Se îndreptau hotărat în direcţia mea. Am început să mă sufoc. Un sunet strident m-a făcut să tresar. M-am trezit. Era telefonul pe care îl ţineam în braţe. Era luni, eram acasă. Am ridicat receptorul. Am auzit vocea directorului ”Norman, eşti un om mort. Degeaba te ascunzi, Norman...“ Am trântit receptorul. Am ridicat privirea. Lângă mine stătea un băiat înalt, semitransparent. Am început să tremur. Fiorii mi se răspândeau prin corp ca nişte insecte îngheţate. Băiatul avea un fel de blană fină şi albă, care-i acoperea corpul în întregime. Clipea des, semăna cu un albinos. “Ascultă-mă, Norman (vorbea încet, avea o voce bolborosită şi stinsă, de parcă venea de sub un strat de noroi), ascultă-mă, nu te îngrijora, eu sunt Îngerul Morţii. Ai încăput într-o situaţie foarte dificilă, dar pentru că eşti un programator excepţional, am venit să te ajut. Fabrica voastră de zahăr a intrat într-un câmp de distorsiune quantică, nu ştiu dacă mă vei înţelege... Toţi oamenii din zonă şi-au pierdut idenitatea, unii se transformă în ucigaşi pentru a continua selecţia supravieţuitorilor. Tu ai nimerit, din păcate într-un câmp ambiguu. Trebuie să-ţi păstrezi calmul şi să ai încredere în mine.”
Îngerul Morţii mi-a trezit încrederea. S-a aşezat lângă mine şi m-a luat de mână. Am tresărit, dar el mi-a zâmbit şi mi-a transmis un fel de căldură ciudată, apoi, dintr-o dată, blana lui s-a întunecat, el a deschis gura, iar de-acolo a ieşit un cârlig de fier, foarte ascuţit. În acelaşi moment, uşa apartamentului meu s-a sfărâmat pur şi simplu, iar în prag, şi-a facut apariţia domnul director, împreună cu haita de ţigani ucigaşi. Directorul ţinea în mâini un paloş argintiu, plin de sânge. Rânjea... Ţiganii au început să înainteze. Îngerul s-a ridicat, cârligul a scânteiat în lumină... Am închis ochii...


Domnul Coacăză şi sapa de argint

Domnul Coacază are o sapă de argint pe care o lustruieşte în fiecare dimineaţă cu o perie de puf. Nimeni nu ştie ce face domnul Coacăză cu sapa, dar în fiecare seară, de sub uşa casei lui, se prelinge un firicel de sânge şi domnul Coacăză iese afară cu zâmbetul împietrit pe buze. El este orb, aşa se spune... Se mai spune că este mut. Unii susţin că este surd, alţii susţin că are patru inimi mici cât o cireaşă... În realitate, domnul Coacăză nu este nici mut, nici surd şi nici orb, iar cât priveşte inimile lui, nu are decât una (cât un cap de urs), pe care o ţine într-o cutie, iar cutia o ţine într-o ladă mai mare, undeva într-o cutie şi mai mare... În afară de asta, domnul Coacăză lucrează la circ, unde dresează nişte maimuţe foarte stranii, extrem de arogante, asemănătoare cu fiicele doamnei din subteranele oraşului moale.



Steaua polară

Tramvaiul, un model mai vechi, a oprit, a absorbit mulţimea, a scrâşnit şi s-a cutremurat ca un frigider rusesc”Полярная Звезда” (Steaua Polară) model 1968, cam primitiv, dar incăpător, cu clanţă în loc de magneţi. După câte ştiu, uşa lui nu se deschide din interior. În 1974, la Kiev s-a întâmplat un accident bizar. Un bărbat s-a întors într-o noapte acasă, de la o beţie crâncenă şi fiind mai scund, s-a strecurat în frigiderul ”Steaua Polară”, în căutare de salam... Frigiderul era gol, uşa s-a blocat şi sărmanul a îngheţat sufocat în întuneric. Soţia l-a găsit a doua zi dimineaţa. Puţin mai târziu, văduva a născut un baiat. Băiatul a crescut şi bineînţeles, într-o zi a întrebat de tata. Maică-sa i-a explicat următoarele: „Taică-tu, dragul meu, era explorator şi când erai mic, a plecat într-o expediţie la Polul Nord... Dar nu s-a mai întors.”



Ospăţul

Rezultatele autopsiei corpului neînsufleţit au fost uluitoare. Legistul principal a explicat familiei îndurerate: “Deces.” Apoi a dat explicaţii amănunţite: “Deces acut, cauzat de lipsa înnăscută a bulbului rahidian.” Plus: “Condoleanţele mele, mult mai profunde, decât ale celorlalţi!” În seara înmormântării, a fost organizat un ospăţ spectaculos. Bucătarii au propus diverse delicii funerare. Toasturile, cuvântările, au fost şi ele diverse. Cea mai complexă a fost observaţia unui văr din partea cumnatului fratelui nănăşelului din partea soacrei vecinului de peste drum. El a ridicat paharul şi a spus următoarele:

“Oameni buni, murim rareori, dar de fiecare dată tot timpul.. Şi de câte ori ni se-ntâmplă să recunoaştem că nu suntem în stare să fim, ajungem în ipostaza coleziunii celor două adevăruri extrase unul din celălalt prin intermediul răsturnării esenţelor răsfrânte. E simplu, oameni buni, totul e mult mai simplu, dar asta numai în cazul în care afli cum e să nu ştii decât o parte din cele spuse de mine, iar atunci când recunoşti asta, cunoşti revelaţia de a nu şti decât o infimă parte din acest imens absolut nul, care există în dorinţa noastră de a crede. Să bem deci, să ne îmbătăm şi să intrăm în comă oameni buni!” O altă drăguţă cuvântare a fost a unei doamne neprihănite. Ea a spus:

“Oameni buni, un singur lucru vă pot spune despre viaţa de apoi... Dacă sunteţi bărbaţi, în viaţa ce va urma veţi fi cu siguranţă femei. Şi viceversa. Toţi plătesc după merit. Dacă sunteţi pisici, veţi fi şoareci... Dacă sunteţi zei, veţi fi viermi.” Femeia făcea parte din mişcarea feministă “Femeile arhaice pentru modernizarea capacităţii de supravieţuire extraconjugală.” Sărmana a mai încercat să spună ceva, dar un domn înalt, cu buza despicată şi îmbrăcat în verde, pe care de altfel nimeni nu-l cunoştea, a contrazis-o.

“Ce ştii tu doamnă despre viaţa de apoi, că doar n-ai murit... Uite eu spre exemplu am murit şi aş putea să-ţi spun mai multe. Dar nu vreau. Şi totuşi, după ce vei muri şi tu, rogu-te să-i transmiţi mult noroc bunului meu prieten Boală, iar vouă, meseni întristaţi, căutători ai izbăvirii, aş vrea să vă spun că există mai multe vârste la care se poate cunoaşte adevărata fericire. După părerea mea, culmile fericirii pot fi atinse chiar şi la şaizeci de ani... După îngropăciune. Mi-a făcut plăcere.”
Acesta a fost discursul omului cu buză de căprioară, iar un alt toast remarcabil, l-a ţinut Sidor, un băiat anemic ce părea că nu pare nicicum. El a spus:

“Mult stimaţi domni gropari, vouă aş vrea să vă spun următoarele... Vă respect, fiindcă sunteţi singurii muritori pentru care nu-i valabilă expresia “Nu săpa groapa altuia.” Aş mai vrea să vă fie de învăţătură următoarea parabolă. E vorba de parabola groparului leneş. Era odată, un gropar leneş care nu vroia să sape groapa până la dimensiunile necesare, sperând de fiecare dată să fie înmormântat un copil. Era un gropar care aştepta sicriul mic. Alungaţi aceste aşteptări din sufletele voastre, domnilor gropari, alungaţi aşteptarea sicriului mic!”
La un moment dat, s-a ridicat un bătrân gălbejit ca o frunză. Avea ochii osteniţi de lumină... El a ridicat paharul cu vin negru şi a spus:

“Sunt frânt, am venit de departe, din mine... Nu vă cunosc, dar îmi sunteţi cu toţii nepoţi. Nu mă cunoaşteţi, dar cine mă cunoaşte? Cine sunt eu?” Apoi, a dispărut.
Cu excepţia acestui incident, totul a părut explicabil, iar ospăţul s-a desfăşurat într-o linişte tremurătoare şi sobră.



Strigoaia de catifea

Mâna dreaptă a unei femei din Piteşti, conţine patru degete de la mâna unui domn din Brăila şi un deget de la piciorul unui elev din Constanţa. La această concluzie au ajuns specialiştii de la Centrul de Cercetări Fiziologice din Bacău, după ce au primit plângeri din partea a trei persoane.
Prima plângere a venit din partea unui domn care nu s-a prezentat, dar s-a plâns ca i-au dispărut patru degete de la mâna stângă, împreună cu o geantă de piele ce conţinea informaţii importante despre anatomia secretă a unghiei. Echipa specială nr. 2, s-a deplasat la faţa locului şi a cercetat cazul. A fost constatată lipsa celor patru degete de la mâna stângă a domnului păgubit, iar lipsa genţii cu informaţii secrete, n-a fost observată.
Al doilea telefon a venit după trei ore, din partea unei doamne din Piteşti care a afirmat că mâna ei din partea dreaptă a corpului cu faţa spre nord, conţinea un singur deget, în urma accidentului din vara anului 1968, la fabrica de ţesut covoare, unde un dispozitiv pretenţios i-a smuls patru degete. Într-o dimineaţă, doamna a descoperit că mâna ei conţinea toate degetele, adică patru degete în plus, în afară de cel original, cu toate că degetele proaspăt apărute nu păreau a fi degetele ei, fiind oarecum mai groase. Echipa specială nr.2 s-a deplasat la faţa locului şi a constatat că mâna dreaptă a doamnei cu faţa spre nord, într-adevăr conţine cinci degete. Un deget delicat şi patru degete oarecum mai grosolane. A fost deschisă o anchetă care a fost închisă imediat şi apoi deschisă din nou.
La a patra zi după cercetări, specialiştii de la situaţii fiziologice, au primit al treilea telefon din partea unui elev din Constanţa care s-a plâns că a pierdut un deget de la piciorul stâng. Specialiştii s-au deplasat la faţa locului şi au descoperit că elevul într-adevar şi-a pierdut degetul mic de la piciorul stâng. Au fost adunate probe importante, iar după ce păgubiţii s-au întâlnit, domnul din Brăila şi-a recunoscut cele patru degete de la mâna doamnei din Piteşti, iar elevul din Constanţa a descoperit că degetul mic de la mâna doamnei, este într-adevăr degetul mic de la piciorul lui. Astfel a fost descoperită şi reţinută hoaţa de degete, doamna Cleopatra Ploşniţă supranumită Excroaca din Piteşti sau Strigoaia de catifea. Degetele n-au putut fi returnate păgubiţilor, din motive întemeiate, iar geanta cu informatii importante despre anatomia secretă a unghiei, n-a fost descoperită nici până astăzi.



Agaton

Într-o zi, împiedicandu-se de oglinda din hol, Agaton a surprins reflexia sa într-o ipostază ieşită din comun, înfioratoare chiar... Pe moment, când a închis ochii, a avut impresia că imaginea îl privea... Pătrunzător şi insistent. Putea verifica, oare, acest lucru? S-a gândit, s-a tot gândit şi până la urmă, a găsit o soluţie cât se poate de inventivă. A găsit un bisturiu, apoi şi-a aplicat câte o incizie minusculă în mijlocul fiecărei pleoape. În aşa fel, atunci când închidea ochii, putea desluşi câte ceva prin orificiile minuscule care sângerau. Acest şiretlic a indus în eroare reflexia lui. Agaton s-a aşezat pe scaun în faţa oglinzii şi a închis ochii. La început nu vedea absolut nimic, din cauza sângelui, iar apoi, deşi foarte vag, a început să desluşească imaginea sa. «Celălalt» se uita la el, îl studia, de parca era convins că Agaton nu bănuieşte nimic. Nici măcar nu-i repeta mişcările, accentuând parcă faptul, că era cu totul altcineva, un geamăn apocaliptic, o sosie diabolică... Agaton a tresărit şi a deschis ochii, dar s-a speriat şi mai mult. Reflexia lui avea ochii închişi, pleoapele rănite şi un zâmbet perfid pe buze. Agaton a întors oglinda cu faţa la perete, dar toată ziua s-a simţit claustrat, prins în coridorul îngust dintre oglindă şi perete. S-a culcat târziu şi a adormit cu un presentiment neplăcut în piept. S-a trezit brusc, pe la miezul nopţii. Pleoapele îl dureau, vederea îi era înceţoşată. A simţit o prezenţă bizară în cameră. S-a uitat în jur şi a văzut că era înconjurat de o hoardă de vietăţi întunecate. Erau nişte dihanii uriaşe, pe două picioare, care aveau în loc de mâini, nişte coase încovoiate, pline de rugină. Vietăţile monstruoase aveau capete de câine, se uitau la Agaton cu ochii injectaţi de mânie şi rânjeau cu colţii lungi. Unul dintre monştri a vorbit către Agaton cu o voce aspră şi tăioasă: «De ce ai încercat să pătrunzi dincolo, muritorule?» Agaton s-a retras la perete, tremurând şi s-a apucat cu mâinile de cap. A închis ochii strâns şi a început să se gândească. Nu-i venea să creadă, era ceva imposibil, era la el în dormitor şi visa probabil. Sau în cel mai rău caz, avea halucinaţii morbide. Când a deschis ochii, vietăţile monstruoase nu mai erau şi Agaton a răsuflat uşurat. A încercat să se întoarcă pe altă parte, ca să se culce, dar n-a reuşit, fiindcă a descoperit că picioarele îi erau retezate pâna mai sus de genunchi, iar măruntaiele îi atarnau din pântecele despicat, de-a lungul patului, până la podea, unde era o baltă uriaşă de sânge... Un fior îl străbătu pe Agaton, până în adâncul inimii şi înţepeni de frică. A încercat să strige, dar n-a reuşit să scoată nici un sunet. Când a mai făcut un efort de a scăpa din strânsoarea morţii, şi-a făcut apariţia sora lui, Adelina. Era somnoroasă şi îngrijorată.
- Ce-ai paţit Agaton? Ai avut un coşmar? Hai lasă, culcă-te şi dormi. M-ai speriat şi pe mine. Hai, gata gata... Mâine mergem la doctor şi o să-ţi bage maţele la loc. Cu picioarele nu cred că se va rezolva ceva, dar există tot felul de proteze. Aşa că linişteşte-te, n-ai motive de nelinişte. Altă dată vei şti cum să te porţi în faţa oglinzii. Muritorule... M-ai înţeles?



Oţelăria

Lângă vânătorul îngândurat se zbenguie Ana, o puştoaică îmbrăcată
într-o salopetă roşie, asemănătoare cu halatele muncitorilor de la Fomin - Kamceatka, oţelăria din zonă. La un preţ destul de mic, poţi să-ţi cumperi draperii de mătase pentru coridoarele astea. Noi vom contribui cumva, iar pe lângă noi, vei promite în taină. Aşa cum vei avea de ştiut cele mai importante ieşiri. Altele şi precum în vederea plecării noastre din oraş, am hotărât să luăm cu noi totul, de la cele mai mici obiecte nefolositoare, până la paharele şi cutiile din spatele casei. Poate vor şi părinţii ei ceva, cine ştie. Au fost vremuri când unii au încercat să-i convingă pe fraţi, cică e singura soluţie, plecaţi cât mai repede, aranjaţi locul şi nu mai insistaţi aici, n-are nici un sens, eu ştiu mai bine ce fac. Sunt la curent, nu cred că mai contează partea ei. Am terminat demult cu estimarea casei. Aici voi sta, aşa vreau. Nimeni nu se va împotrivi, poate într-o vară, după ce Stela îşi va aminti de mine. Va ieşi din baie şi va pleca la ţară, la sora ei mai mică. E bolnăvioară sărmana, aşteaptă portocale în coridor. Hai, lasă prostiile, am să-i spun că este fiica lui, nu vreau să mă înţeleagă altfel. Doar am fost pe la ei de câteva ori şi nimeni nu s-a uitat la mine, de parcă a trecut o săptămână. Ce aşteaptă ei? Ce vor să facă? Poate mai târziu se vor lămuri lucrurile.



Cuplul de la 69

În sfârşit, mi-am făcut o imagine mai clară despre cuplul de la 69. El practică un dezechilibru definitiv, e acrobat probabil... Ea practică o bântuire nesfârşită prin încăperile asimetrice din sufletul lui. Am înţeles că a fost actriţă, făcea pe moarta la un teatru mediocru, dar a fost concediată pe motiv de viaţă. Are un băiat de la primul bărbat pe care nu l-a întâlnit. Un copil tăcut, care practică somnul defazat, invazia viselor străine şi istovirea sânilor prin renunţare la lapte. Am înţeles că băiatul e pe moarte... Călare. O struneşte ca pe o mârţoagă, e mai viu decât noi...



Inima

În legătură cu inima am lansat următoarea întrebare: Cum reuşeşte să fie atât de constantă, susţinând în viaţă fiinţe incoerente, incapabile de constant, lipsite de ritmicitatea pe care doar în momentele intime o mai profesează. Fiziologiile astea mă depăşesc. Inima gândeşte consecvent, ireproşabil, adânc şi exact. M-am concentrat asupra inimii mele, am încercat să-i distrag atenţia cu tot soiul de întrebări capcană. În cele din urmă, zăpăcită de-a binelea, inima mea s-a oprit. Nici viu nici mort, m-am pornit la spital. Acolo am dat de un medic cu gura căscată care a început să mă scuture disperat. Se holba la mine şi îmi făcea semne bizare cu mâinile. Nu-şi amintea în ce moment şi-a întrerupt respiraţia. La inspirare sau expirare. Număra pe degete, făcea nişte calcule stranii, tot mai deznădăjduit şi agonizat. Până când s-a prăbuşit. Apoi, un înfirmier buimatec s-a ciocnit de mine. Întunericul i s-a instalat în cap după ce îşi puse o întrebare capcană: Cum văd ochii, aşa de capul lor, aici în capul meu? Situaţia se agrava progresiv. Am început să caut soluţii, trebuia să fac ceva. Mi-am dat seama că lucrurile se complică sub presiunea întrebărilor. Curiozitatea stânjeneşte firescul demers al fenomenelor care nu ne sunt hărăzite spre a le cunoaşte. Raţiunea sondează suprafeţe, adâncurile sunt intangibile, raţiunea se joacă, inima nu! Mi-am cerut iertare de la inimă, am rugat-o să nu se supere dacă am ofensat-o cu aroganţa mea ştiinţifică şi atunci, mare minune. Inima mea şi-a amintit ce avea de făcut.



Prezenţa lui

Toată ziua am simţit prezenţa lui undeva în dreapta mea, în afara câmpului de vedere, dar foarte aproape de muchia percepţiei. Uneori se deplasa în zona petei oarbe. Este de-a dreptul înfricoşător, acest sentiment al incapacităţii sau mai bine zis al neputinţei pe care o simt în acele nopţi când cobor, iar în dreapta mea... Ce dracu, doar n-o fi chiar el!




Tratatul 44

Anton mi-a spus că nimeni nu-l mai iubeşte, nimeni nu-l crede, iar din această cauză ar vrea să facă ceva ieşit din comun, ceva concret, categoric şi definitiv, cum ar fi bunăoară să-şi pună capăt zilelor. Dar... Mi-a spus că n-ar fi nici asta prea convingator, de aceea ar trebui să-şi pună capăt zilelor de două ori, ca să-i mişte pe toţi din temelie. Am reproşat: Cum adică să-ţi pui capăt de două ori? Este imposibil! Nu-i adevărat, mi-a spus Anton. Hai să facem pariu că mă sinucid de două ori! Pun la bătaie Tratatul 44 pe care l-am compus pentru bătrâni. Dacă reuşesc să mă sinucid de două ori consecutiv, Tratatul 44 rămâne la mine. Dacă nu reuşesc, e al tău. N-am înţeles logica acestui pariu, dar nu aveam ce pierde şi am căzut de acord. Mai departe totul s-a petrecut terifiant. Am pierdut pariul, fiindca Anton a scos un pistol nichelat, a urcat în vârful blocului, iar acolo şi-a zburat creierii, ca apoi să cada şi să se faca varză pe scările de beton. Tratatul 44 a rămas la el, dar nu m-am abţinut şi i-am spus: Chiar dacă ai pus doua accente pe acest sfârşit al tau, tot un sfârşit a fost. Acolo sus, în clipa în care ţi-ai zburat creierii. Iar când te-ai zdrobit pe scări, erai deja mort. N-a fost prea valabil, nu te supăra. Ai vrut să pui două puncte pe i, dar de murit ai murit o data. Stai aşa, stai aşa, mi-a gâlgâit ostovul lui Anton. Dacă eşti atât de convins că am murit o singură dată, fii atent... Voi muri a doua oară, chiar acum. Fii pe fază! Aşa mi-a spus, iar în clipa următoare şi-a dat duhul. A fost mai mult decât convingător si m-am lăsat păgubaş.



Somn


Dimineaţa când m-am trezit, am avut impresia că-i miezul nopţii fiindcă jaluzelele erau trase până jos şi în cameră era întuneric. Dorina era la bucătărie. Am întrebat-o de ce nu doarme la ora asta, fiindcă şi la bucătărie jaluzelele erau trase până jos, până la insecte. Era întuneric şi numai ochii Dorinei străluceau în acest întuneric. Am ieşit pe balcon, dar şi acolo erau trase jaluzelele şi credeam în continuare că-i noapte. M-am învârtit prin casă, iar apoi am hotărât să fac o plimbare. Am ieşit afară, dar nu mi-am dat seama că-i dimineaţă, deoarece afară erau trase jaluzelele. Pe stradă erau trase, în parc erau trase şi oamenii aveau jaluzele trase peste chipuri, iar eu nu-i vedeam. După ce am făcut o plimbare, m-am întors acasă fiind convins în continuare că-i noapte. M-am întins în pat şi m-am gândit: “Ce-ar fi să mă ridic şi să trag jaluzelele. Te pomeneşti că-i dimineaţă, afară-i lumină, agitaţie... Dar nu prea am chef să mă ridic şi oricum, nu cred că-i dimineaţă, fiindcă sunt prea obosit şi mă cuprinde o moleşeală cum numai la miezul nopţii mă mai cuprinde.” Apoi am adormit.
Când m-am trezit, am crezut din nou că-i noapte, dar am făcut un efort supraomenesc şi m-am apropiat de fereastră. Am ridicat jaluzelele şi m-am convins că afară-i noapte. Era şi de aşteptat, după ce am dormit toată ziua. Iar fiind noapte, am tras jaluzelele până jos şi mi-am continuat somnul întrerupt.



Izvorul de formalină

Am fost în vizită la Ganea, pădurarul de la Costeşti. În pădure, nu departe de Poiana Clopotarului este un izvor de formalină. Un izvor foarte vechi, care nu era dintotdeauna de formalină. La început, oamenii veneau la izvor după apă, dar mai târziu, încetul cu încetul apa s-a transformat în formol. Oamenii au înţeles totul. Au început să vină tot mai mulţi şi mai mulţi, se formau şiruri interminabile. Fiecare ţinea în mâini câte un borcan cu amintiri, fiecare ştia că formalina e singurul remediu pentru a proteja amintirile de putreziciunea timpului. Borcane mari, borcane mici, sticle, pahare şi flacoane. Amintirile erau nişte bucăţi de carne, unele mai mari, altele mai mici, crude sau carbonizate, cu sau fără oase. Oamenii aşteptau răbdători, îşi umpleau borcanele cu formalină şi plecau împăcaţi. Unii, mai scăpau paharele din mâini şi amintirile lor se împotmoleau în noroiul dezinfectat. Se aplecau şi căutau dorurile împotmolite... Căutau până când uitau totul şi se rătăceau în sine ca nişte molii în întuneric. Ganea mi-a spus că ultima vreme nu mai vin aşa mulţi la izvor. Mi-a explicat că amintirile sunt tot mai amare şi mai amare, iar oamenii preţuiesc amintirile dulci. Eu spre exemplu, îmi păstrez amintirile în cap şi sunt nevoit să beau formalină din când în când, ca să nu uit. Ganea mi-a recomandat această variantă. Ca să nu mă descompun mai devreme...


Interdicţii

Astăzi, imediat după capitolul doisprezece (Interdicţii) am descoperit capitolul doisprenouă, apoi doispreopt, doispreşapte etc. De-a dreptul uimitor. Acestea sunt nişte capitole ascunse. Vă voi explica imediat cum stau lucrurile. În mod normal, orice carte de treisprezece capitole, conţine exact treisprezece capitole, nici mai mult, nici mai puţin, dar Tratatul Decolorărilor, spre deosebire de alte cărţi, are o structură fractală. Treisprezece capitole din acest tratat, mai conţin încă douăzeci şi opt de capitole ascunse! Urmăriţi această demonstraţie:

capitolul unu
capitolul doi
capitolul trei
capitolul patru
capitolul cinci
capitolul şase
capitolul şapte
capitolul opt
capitolul nouă
capitolul zece
capitolul unsprezece
capitolul unsprenouă
capitolul unspreopt
capitolul unspreşapte
capitolul unspreşase
capitolul unsprecinci
capitolul unsprepatru
capitolul unspretrei
capitolul unspredoi
capitolul unspreunu
capitolul doisprezece
capitolul doisprenouă
capitolul doispreopt
capitolul doispreşapte
capitolul doispreşase
capitolul doisprecinci
capitolul doisprepatru
capitolul doispretrei
capitolul doispredoi
capitolul doispreunu
capitolul treisprezece

Cu alte cuvinte, am ajuns la capitolul treisprezece, dar aceste treisprezece capitole conţin în total 31 de capitole, adică 28 de capitole ascunse. La capitolul doisprenouă (spume şi coridoare) am găsit câteva parabole sau poveşti pentru bătrâni, extrase din Cartea Urmelor. Autorul cărţii, groparul Minculea, era cunoscut pentru faptul că lucra numai în somn, iar când era treaz, stătea nemişcat şi se uita într-un punct, până când adormea şi se apuca din nou de săpat sau de scris... Am extras trei parabole din cartea lui Minculea.


Sfântunecatu

Toamna ca o strigoaie cu suflet de coasă şi limbă de frunze, îşi înfige cornul descompus în gâtlejul verii. Vertebrele ei de humă sunt cuiburile larvelor somnoroase şi lăcaşurile de măduvă ale fluturilor cu aripi de mucegai. Tendoanele ei sunt copacii cu boală umedă sub scoarţă, salcâmii care regretă că n-au picioare să fugă cât mai departe de furia ruginii. Toamna îşi dezgoleşte tendoanele, aşteaptă să i le sfâşie tăişul de gheaţă, dar iarna moartă de un an, nu se mai arată şi strigoaia îşi împlântă cornul mai adânc, în carnea de humă...

Din inima pădurii, de undeva de nicăieri, işi face apariţia copilul palid, cu ochi căprui şi păr galben. Oamenii îl numesc Sfântunecatu. Buzele copilului sunt transparente şi tremură uşor, de parcă ar vrea să spună ceva, dar el n-are multe de spus, el are multe de făcut, iar aceste multe, trebuie făcute în tăcere. Copilul bântuie dintotdeauna, se află pretutindeni în acelaşi timp şi are doar şapte ani, tot timpul şapte. Tărâmurile peregrinărilor lui se întind la nesfârşit şi rareori cineva, reuşeşte să-l privească în ochi mai mult de o sută de ani. Dar aici, pe aceste tărâmuri ostenite, Sfântunecatu este un musafir binevenit, fiindcă lasă în urma sa pace şi suflete miruite. Acum, se plimbă prin pădurea de ceaţă, se uită în sus... Corbii îl cunosc, îi arată calea cea mai scurtă către marginea pădurii, dar copilul vede prin tulpinile copacilor, vede prin pietre, vede cum se furişează goanga cu o mie de picioare. Oricum, el nu se află doar în pădure, ci şi în afara ei. Se află pe stânca îngheţată, în valea cu mlaştini umflate, pe mare, sub apă, în deşertul cămilelor uscate, în inima bătrânului Serafim şi în ochiul împietrit al mielului de altădată. Copilul se plimbă prin pădure, vreascurile suspină sub talpa lui, el adulmecă aerul rece, apoi se opreşte. Aude un melc care-l cheamă, “Stai, aşteaptă-mă un pic!” Copilul zâmbeşte, se aşează lângă melcul cu căsuţa crăpată. O furnică încearcă să ridice o sămânţă cenuşie, îl vede pe Sfântunecatu, lasă sămânţa şi fuge către el. Numai păianjenul împietrit, auzindu-i paşii, nu poate ieşi din pământ, unde aşteaptă de nouă mii de ani, aşteaptă o viaţă de fluture. Melcul şi furnica se urcă în palma copilului, ca să fie mai aproape de suflarea lui caldă. Ei se agită şi-i povestesc cât de trist şi rece este acolo, sub frunze, iar copilul le spune că sus, deasupra copacilor este şi mai trist, fiindcă toamna a învelit pădurea în fâşii de ceaţă rece. Melcul şi furnica se ghemuiesc în palma copilului, el îi apropie de buzele sale calde, şi ei adorm. Corbul cu inima ca un ceas de carne, se uită de sus... Cronc. Trec ani de fum. Cronc. Nouă mii de ani şi încă nouă mii... Păianjenul iese din pamânt, praful argintiu i se scutură de pe aripi, melcul îşi spală blăniţa, furnica sare din apă, soarele îi dezmiardă solzii - cele noua mii de oglinzi, iar corbul cu inima ca un ceas de carne, se târăşte pe sub frunze, neted şi rece.



Gole Molarul (povestea însângeratului de lut)


Toamna trecută a fost iarnă. Corbii şi limbile lor păgâne au îngheţat ca topoarele. Au încetat blasfemiile. Degetele olarului mut au îngheţat pe toarta ulciorului. Lutul de pe ele a crăpat până la os. Nevasta olarului, femeia cu sânge osândit, a fost nevoită sa moară, lovită de cuvânt întunecat. Olarul a rămas singur. Mâinile lui au căzut şi s-au ciobit. Nu mai avea cine să îngrijească trupul vânăt al nevestei lui. Trupul cu sânge de piatră care aştepta să fie coborât în pământ. Olarul stătea nemişcat, cu cioturile mâinilor încrucişate la piept. Lacrimile i se prelingeau pe obrazul de crustă. Cădeau jos şi pătrundeau în setea viermilor.

Ea s-a întors. Şi-a făcut apariţia din sinele său lepădat. Şi-a urcat trupul neînsufleţit în sania veche şi a luat-o către ţintirim, alunecând pe suspinul congelat. Mâinile olarului au crescut, tendon cu tendon, deget cu deget şi el le-a întins ca un orb către groapa din gura cerului. A stat aşa, până când soarele a căzut în fântâna nesfârşită. Uşa casei a suspinat prelung şi s-a deschis. În prag stătea o altă aceeaşi... Tânără, cu buzele incapabile de cuvinte, cu genele proaspete, ea ţinea în mâini un ulcior vechi, primul ulcior pe care l-a făcut olarul la roata copilăriei, primul lut pe care l-a frământat. Fata a păşit către el. Cuvintele au tresărit în gura ei...

Ştii Gole, tu eşti molarul care toceşte vremea. Tu eşti lutul care îmi încălzeşte celălalt trup, lutul care îmi dezmiardă sângele, dincolo. Am obosit să nu mai pot fără tine. Am lăsat sania celorlalţi...

Olarul a luat ulciorul din mâinile fetei, a tresărit ca un viu şi l-a scăpat jos. Ulciorul s-a spart. Vinul negru s-a prelins la picioarele lor ca o nebuloasă. Spuma de stele a pătruns în setea lumii şi olarul a înviat.



Pădurea


O ceaţă albă ca laptele, învăluia pădurea. O ploaie măruntă şi bolnăvicioasă mângâia frunzele îmbătrânite. Undeva în adâncul pădurii, unde nici liniştea nu ştia să pătrundă, de undeva de după tulpinile contorsionate, se auzea o voce rătăcită. Aparţinea unui om pierdut, aspectul căruia trăda suferinţă şi deznădejde. În faţa lui stătea un lup uriaş, care adulmeca aerul umed şi asculta povestea. Omul tremura de frig, iar vocea stinsă depăna firul vieţii lui. Confesiunea a durat câteva ore, până când lupul a întrerupt-o:
- Stai omule, stai. Şi eu sunt singur... Şi eu iubesc pătimaş şi plâng uneori ca un copil. Şi eu o duc de azi pe mâine, sunt un fugar visător, naiv şi trist. Sunt hăituit şi obosit. Sunt gelos pe norii negri care îmi ascund Luna. Şi eu sunt, recunosc că sunt un ucigaş crunt. Într-adevăr... Noi suntem la fel, suntem ca nişte fraţi, numai că eu nu înţeleg un lucru. Un singur lucru. Mi-ai spus că eşti laş... Ce înseamnă laş?



Petruşka - porcul trist


Într-o dimineaţă, Petruşka - porcul trist, s-a trezit, s-a uitat în părţi şi a întrebat: De ce, de ce acum, de Crăciun? Dar n-a apucat el bine să se întristeze, că a intrat Gavril - gospodarul, cu baioneta în mâna vânjoasă şi a spus: Hai Petruşka, lasă poeziile şi hai, oaspeţii vin mâine, iar piftia încă nu-i gata. Petruşka s-a uitat întristat la Gavril şi l-a întrebat: De ce, de ce? Spune-mi, ce ţi-am făcut? Cum adică ce mi-ai făcut, a întrebat Gavril. Nu mi-ai făcut nimic, dar aşa se cuvine, asta-i soarta Petruşka, ăsta-i destinul... Cărniţa e bună, şi doar n-am cheltuit cu tine degeaba atâtea castroane de lături, atâta zahăr, atâta pâine. Atunci Petruşka a spus: Bine gospodarule, fă cum vrei, dar aş vrea să-mi îndeplineşti o dorinţă înainte de moarte. Aş vrea să te duci la editură cu poeziile mele şi să încerci să le publici. Dacă voi fi mort, ei o să publice neaparat o carte, iar tu, gospodarule te vei îmbogăţi şi vei deveni boier. Şi dacă vei deveni boier, te rog mult să-mi faci şi mie un mormânt mai frumos, măcar o lespede de marmură pe care să fie scris numele meu, Petruşka, şi o poezie de-a mea nu prea mare. Aceasta:

Treuca mea e mititică
Sunt murdar şi singurel
Viaţa-i scurtă dar frumoasă
Vreau un rai mai mititel

Gospodarul înlăcrimat s-a apropiat de porc, l-a scărpinat după ureche şi i-a spus: Îţi promit Petruşka, voi duce poeziile tale la editură.
Piftia a fost bună şi familia a mâncat în linişte şi smerenie, evitând să-şi intersecteze privirile.



Caţeii somniferi şi doamna Gherda

Doamna Gherda, soţia primului-ministru Teofil Spasov, obişnuia să doarmă într-o groapă cu bomboane la marginea oraşului Sofia. În 1922 ea a cheltuit întreaga avere ca să cumpere cinci elefanţi de la fachirul Taj-Rhan-Obal, ca apoi să-i tortureze ca să vadă dacă elefanţii plâng. În afară de asta, doamna Gherda şi-a tăiat un picior din cauza caţeluşilor somniferi care o vizitau în groapa cu bomboane şi o terorizau în felul următor:

Gherda dă-ne piciorul, ţi-am adus toporul!
Gherda dă-ne piciorul, ţi-am adus toporul!

Într-o noapte, după ce căţeluşii somniferi au repetat această poezie de cinci mii de ori, doamna Gherda n-a rezistat, şi-a ros piciorul cu dinţii şi l-a dat căţeluşilor. În martie 1945, doamna Gherda, celebră pentru piciorul ei de lemn de trandafir, şi-a împuşcat soţul într-o criză de gelozie, iar apoi a plecat în India, unde în momentul de faţă se află sub un strat de pământ.



Stomacul, fierea şi inima

Într-o dimineaţă însorită de vară, stomacul, fierea şi inima au ieşit la plimbare în parc, nu departe de locul unde pescarul Afanasie s-a prăbuşit sub gheaţă. La un moment dat, de undeva de sus, probabil dintr-un avion de transport, a căzut o ladă uriaşă plină cu mâncare, dar asta n-are nici o legătură cu povestea pe care vreau s-o spun. Stomacul, fierea şi inima mergeau agale pe o alee înzăpezită, iar când au ajuns lângă lada cu mâncare, stomacul a spus următoarele:

«Să ştiţi, soră fiere şi soră inimă, că eu sunt mult mai important decât voi. Fără contribuţia mea, voi n-aţi fi în stare de nimic. N-aţi fi în stare, spre exemplu să mişcaţi din loc această ladă uriaşă, predestinată copiilor săraci din Mobutu, şi care, din neatenţia pilotului şi a copilotului care prizează detergent în toaleta avionului de transport, a căzut din compartimentul cu mărfuri.»

La auzul acestor cuvinte, fierea s-a îngâmfat, a pus cornul şi a încercat să mişte lada. Inima supărată foc s-a băgat sub ladă, s-a umflat cu sânge din răsputeri, s-a zbătut, s-a zvârcolit, dar degeaba. Lada a rămas nemişcată. Stomacul le-a făcut din ochi organelor şi zmac, a sărit în lada cu merinde pentru copiii sărmani din Mobutu, care vreau să spun că aşteaptă şi astăzi cu ochii aţintiţi spre cerul albastru promiţător. Aşadar, stomacul a sărit în ladă şi s-a apucat de înfulecat haiduceşte. Pac-pac, pac-pac, până când s-a umflat ca o broască bolnavă de invidie. Apoi stomacul s-a răsturnat cu greu din ladă, a împins-o fără efort, iar lada a zburat cât colo. Apoi le-a spus organelor: «Fără mine sunteti nişte rataţi!» Fierea şi inima, foarte orgolioase, i-au spus stomacului să aştepte puţin, iar ele au plecat în căutarea intestinului gros. L-au găsit într-o crâşmă nu departe, aburind o gagică cu teoria relativităţii. Inima s-a furişat dintr-o parte, fierea din cealaltă, l-au apucat pe intestin de gât şi i-au spart capul cu o halbă de bere. Intestinul a murit pe loc, iar fierea şi inima s-au întors la stomac şi i-au spus: «Sa vedem fraţioare cum te descurci acum...»



Sfârşitul industriaşului Krozenschaft

În pădurea Baciului, nu departe de hotarul cu Iugoslavia, într-o colibă de lemn nu prea mare, locuieşte capra Anastasia şi cei 270 de iezi electronici. Înainte de război capra locuia într-un apartament cu şase camere lângă hotelul Astoria, în Berlin, împreună cu soţul ei, industriaşul Krozenschaft. În 1938, Krozenschaft a părăsit-o pe capră, şi bineînţeles, şi-a părăsit copilaşii, cei 270 de iezi electronici. Capra a rămas neprihănită şi chinuită, cu echipa uriaşă de iezi, pe care trebuia să-i alăpteze din greu. Peste câteva luni, când iezii au crescut măricei şi puteau declanşa împreună o forţă de 500 de megatone, capra a înfiinţat celebra armată pentru recuperarea demnităţii. Armata celor 270 de iezi electronici, a rămas în istorie sub denumirea de “Armata judecăţii de sânge în numele laptelui sacru”. Războiul s-a declanşat o dată cu explozia provocată de iezi în uriaşa fabrică de medicamente a industriaşului Krozenschaft. Pierderile industriaşului au fost estimate la peste şapte, repet, şapte milioane de tone de aur masiv. Bineînţeles, inima industriaşului mecanomorf n-a rezistat şi a cedat. În 1939 la bursa din Tokyo a răsunat vestea mult aşteptată: “Industriaşul Krozenschaft nu mai e!” Sărbătoarea a durat 130 de zile şi s-a extins până în Sahalin. Capra şi-a petrecut bătrâneţea fericită în oraşul Urengoi, până în anul 1992, când s-a mutat în pădurea Baciului împreună cu armata de iezi. Chiar şi astăzi, iezii electronici muncesc cinstit şi electrocutează lupii de dimineaţă până noaptea.



Patru sute de tone de marmeladă

În primăvara anului 1932, Patrick Plumm, un influent om de afaceri din Austria, a comandat pentru Carlita, maimuţica lui domesticită, patru sute de tone de marmeladă. Nimeni şi niciodată n-a înţeles acest gest al aristocratului Patrick Plumm, mai ales că el avea doi copii, o fată de 9 ani şi un băiat de 12 ani pe care i-a alungat de acasă într-o iarnă cumplită a anului 1931. Celebrul Plumm a publicat 99 de best-seller-uri. Primul best-seller «Carlita sau maimuţa cu ochi de purceluş» a fost editat în 1942, la editura «Faust Patron» şi a fost vândut în peste 300 de milioane de exemplare numai în Germania nazistă. Ultimul best-seller «Carlita blăniţă de aur şi butoiul cu miere» a fost publicat în 1943 la editura «Grob» din Bucureşti, fiindcă Plumm în acea perioadă activă în România. Cartea s-a vândut în peste 500 de milioane de exemplare şi a fost tradusă în toate limbile importante, inclusiv engleza. Industriaşul a murit în 1998 la Bacău şi a lăsat toată averea sa maimuţei Carlita, care astăzi locuieşte în Barcelona împreună cu masculul Anubis, un babuin viril şi cei doi pui, Roksolana (maimuţica răsfăţată) şi maimuţelul Amenhotep (Covrigaru pulii mele).



Harlampie şi Stasu

Se spune că prima găină misterioasă a fost descoperită în domeniile boierului Slutu de către doi vânători, Harlampie şi Stasu, în jurul anului 1828. Vânătorul Harlampie, un bărbat bine făcut, la vreo trei metri înălţime, reuşea să mănânce la o cină patru porci şi doi saci de cartofi. Prietenul lui, vânătorul Stasu, un bărbat ceva mai mărunţel, la vreo doi metri şi patruzeci de centimetri, reuşea să satisfacă într-o noapte vreo două sute de mirese care veneau la el pe furiş, din toate satele vecine. Harlampie şi Stasu erau nedespărţiţi şi erau vânătorii favoriţi ai boierului Slutu, fiindcă îl aprovizionau în fiecare zi cu câte 200 de căprioare, 50 de mistreţi şi 30 de cerbi pe care boierul oricum îi îngropa, deoarece nu avea ce face cu atâta vânat. Oamenii din sat ştiau despre acest lucru şi noaptea dezgropau pe furiş cerbii şi mistreţii pe care îi îngropa Slutu. Într-o noapte, vreo douăzeci de ţărani care dezgropau animalele, s-au întâlnit din greşeală cu miresele care veneau la Stasu. Ţăranii şi-au dat seama că Stasu avea un punct slab şi peste câteva zile au încercat să-l şantajeze. Stasu nu s-a dat bătut cu una cu două. L-a chemat pe Harlampie şi împreună i-au mâncat de vii pe toţi ţăranii. Se spune că sufletele acelor nefericiţi s-au întrupat într-o găină care s-a nimerit prin apropiere. Găina a fugit până în munţii Carpaţi, unde se spune că s-a împrietenit cu un urs. Această găină, se mai spune că ar fi prima găină misterioasă. Despre celelalte două nu se ştie aproape nimic.

........................................................